În lumina pală se prelinge sânge printre grămezile de nori şi vântul plimbă leneş câteva frunze între crengile strâmbe şi şuviţele-i dansau pe umeri. E liniştea din camera aia dezordonată ce-i cântă un cântec de leagăn.
Şoapte îi gâdilă uşor tot trupul rece şi paralizat adormind durerea pe un piedestal. Din nou e linişte şi dor şi singurătate. Spre un gol imens şi luminos se îndreaptă ca un rob, cărând regrete şi suspine, amintiri…
Aici nu mai este, au rămas două bucăţi de lemn, nişte flori şi o ploaie în urmă. Au fost cântece de jale şi un mire, o tristeţe şi o rană.
Fiori dulci se sting în mare pe când ea priveşte în zadar la lume, iar bălţile uriaşe îneacă toată suflarea ce o mai încălzea. Şi e mai pustiu ca-ntotdeauna când toate gândurile s-au aşternut pe-o foaie de hârtie ca un rămas-bun hilar şi plin de ironie.
Încă îşi mai povesteşte dorul unor suflete pierdute, însă el nu o mai aude.